Cine controlează viitorul digital al României: statul, companiile sau algoritmii?

Într-o eră digitală aflată într-o continuă expansiune, țara noastră se confruntă cu o dilemă esențială: cine va decide direcția în care ne îndreptăm?

Să fie instituțiile publice, marile companii tech sau algoritmii care ne modelează deja alegerile zilnice? O întrebare cât se poate de pertinentă într-un peisaj social, tehnologic și politic tot mai divers și mai complicat.

România digitală, între intenții și realitate

Digitalizarea în România este un proiect vechi, dar care avansează cu pași inegali. Deși există inițiative promițătoare precum cloudul guvernamental, digitalizarea ANAF sau identitatea digitală, implementarea reală se confruntă cu bariere birocratice, lipsă de coerență politică și subfinanțare cronică.

Conform indicelui DESI (Digital Economy and Society Index) al Comisiei Europene, România continuă să ocupe ultimele poziții în UE în ceea ce privește integrarea tehnologiei digitale în sectorul public. În 2024, doar 34% dintre români folosesc servicii publice digitale, față de media UE de peste 70%.

Acest decalaj reflectă, dacă mai era nevoie, o problemă sistemică: România a lăsat digitalizarea pe mâna „inițiativelor”, nu a unei strategii coerente. În lipsa unei viziuni ferme, cine preia controlul asupra viitorului digital?

Statul român, între reglementare și dependență tehnologică

Statul are, în teorie, rolul de a garanta interesul public în spațiul digital. Cu toate acestea, puterea reală de reglementare pare diluată în fața companiilor mari și a presiunii internaționale.

În 2023, guvernul a anunțat intenția de a construi un „cloud guvernamental”, care se traduce printr-o infrastructură strategică ce ar trebui să unifice și securizeze datele instituțiilor publice.

Proiectul este vital, însă întârzie din cauza licitațiilor amânate și a dezacordurilor între instituții (STS, ADR, SRI). Între timp, datele cetățenilor sunt stocate fragmentat, uneori pe servere din afara țării, iar unele instituții încă folosesc faxul sau semnătura pe hârtie, deși în 2025 poate părea o glumă proastă – nu este.

Mai mult, statul român se confruntă cu o dependență acută de soluții tehnologice private, multe dezvoltate de companii din afara granițelor. De la platformele de educație online până la sistemele de sănătate digitală, lipsa unei infrastructuri proprii îl obligă să externalizeze componente esențiale.

Această dependență ridică întrebări serioase despre suveranitatea digitală a României. Cine controlează cu adevărat infrastructura care gestionează datele noastre, statul sau furnizorii externi? Și dacă sunt externi, despre cine este vorba? Nu de alta, dar dacă unele variante nu ne sperie chiar atât de mult, altele cu siguranță, da.

Marile companii tech, furnizori sau actori politici?

Multinaționalele din domeniul tehnologic, de la Meta și Google, la Amazon și Microsoft, au devenit actori cu o influență globală care adesea depășește puterea unui stat. România nu face excepție. Majoritatea infrastructurii cloud, a aplicațiilor educaționale și a serviciilor de comunicații sunt operate de companii americane.

Aceste firme oferă servicii gratuite sau cel mult destul de ieftine, dar cu un cost ascuns: colectarea de date, modelarea comportamentului digital și impunerea unor reguli algoritmice care scapă controlului democratic. Să ne amintim de alegerile cele multe pe care le-am tot avut și cum au reușit să fragmenteze și polarizeze opiniile cetățenilor și este destul.

De exemplu, algoritmii de recomandare ai rețelelor de socializare influențează deja felul în care românii consumă informații, votează sau protestează.

În lipsa unei reglementări locale, aceste sisteme devin formatori de opinie invizibili. În cazul dezinformării legate de vaccinare sau războiul din Ucraina, algoritmii au amplificat conținuturi controversate și uneori toxice.

Totodată, companiile tech își consolidează prezența fizică în România prin centre de date, birouri regionale sau parteneriate educaționale. Această investiție are și beneficii (locuri de muncă, know-how), dar poate conduce la o digitalizare dictată de interese comerciale, nu sociale, din păcate.

Algoritmii: control invizibil și lipsit de responsabilitate

Poate cel mai subtil actor în ecuația controlului digital este algoritmul. Sistemele de inteligență artificială și machine learning sunt deja folosite în România pentru credit scoring, selecție de CV-uri, alocare de reclame sau monitorizarea traficului.

Problema este că aceste sisteme funcționează ca „cutii negre”: sunt greu de înțeles, aproape imposibil de contestat și nu li se poate imputa absolut nimic, referitor la capitolul responsabilitate. Dacă un algoritm îți refuză un credit sau îți blochează un cont, cine răspunde pentru asta? Va interveni un om pentru a corecta greșeala, în cazul în care s-a produs una?

Mai grav, multe instituții publice din România adoptă soluții AI fără să înțeleagă implicațiile juridice sau etice. Spre exemplu, proiectele pilot de recunoaștere facială sau analiză predictivă în poliție nu au fost însoțite de consultări publice sau evaluări de impact. În acest context, algoritmii riscă să devină o formă de putere tehnocratică opacă și incontrolabilă.

Lipsa de alfabetizare digitală, teren fertil pentru manipulare

Într-o țară în care 42% din populație este analfabetă funcțional digital, conform Eurostat, riscurile sunt și mai mari. Cetățenii nu au instrumentele necesare pentru a înțelege cum funcționează aplicațiile pe care le folosesc sau pentru a evalua critic sursele de informație.

Această lipsă de educație digitală transformă cetățeanul într-un consumator pasiv, nu într-un agent activ al propriei realități digitale. În acest context, atât statul, cât și companiile tech sau algoritmii pot prelua controlul cu ușurință, fără opoziție socială reală. Îți sună cunoscut, nu? Iar dacă nu, ieși din bula ta, de pe internet, și privește și în grădina vecinului pentru a observa o tendință absolut înfiorătoare.

Posibile soluții, de la „suveranitate” digitală la educație critică

România are nevoie urgentă de o strategie coerentă de suveranitate digitală, centrată pe interesul public. Aceasta ar trebui să includă:

dezvoltarea unui cloud guvernamental propriu, auditat transparent;

legi clare privind utilizarea AI în sectorul public;

investiții în open-source și tehnologie locală;

alfabetizare digitală în școli, dar și pentru adulți;

încurajarea participării civice în dezbaterea tehnologică.

Ba chiar mai mult decât atât, reglementarea platformelor digitale la nivel european, prin legislații precum Digital Services Act, trebuie aplicată cu rigurozitate în România, inclusiv prin autorități naționale independente și bine finanțate.

O alegere de viziune, nu doar de tehnologie

Controlul viitorului digital al României nu este doar o problemă tehnologică. Este o chestiune de viziune democratică, „suveranitate” (nu cea promovată de unele partide, ci în adevăratul sens al cuvântului) și echitate. În acest moment, statul pare slab, companiile sunt dominante, iar algoritmii scapă oricărui control.

Pentru ca România să nu devină o colonie digitală a marilor platforme sau o societate condusă de software opac, e nevoie de o schimbare radicală de paradigmă. Tehnologia trebuie pusă în slujba cetățeanului, nu invers. Cine controlează viitorul digital? Răspunsul corect ar trebui să fie: noi toți, împreună.

În realitate, răspunsul nu este deloc acesta. În mare parte, totul este cauzat de lipsa de interes a autorităților, dar și de lipsa de digitalizare a majorității românilor. Amuzant este că mai bine 80% dintre cei care stau pe internet și nu înțeleg cum decurg lucrurile, habar nu au că au lacune în domeniu, iar aici este marea problemă. Exista o vorbă în acest sens, dar prefer să nu o aduc în discuție pentru că scopul meu nu este să jignesc pe cineva, ci doar să atrag atenția asupra unor lucruri care, dacă nu sunt corectate rapid, riscă să devină cu adevărat alarmante și lipsite, în viitor, de căi de întoarcere.

Ce va fi, vom vedea. Nu e ca și cum am putea, oricum, să controlăm așa ceva. Nu lucrăm împreună iar asta se vede. Din păcate, tendința ne va dăuna grav și ne vom prinde de asta când va fi prea târziu – asta DACĂ ne vom prinde.