INTERVIU Jecinci – artistul care îți aduce istoria în actualitate cu poze colorizate: povestea imaginilor virale

Cu toții avem acasă fotografii vechi, ale anumitor persoane din familie pe care, cel mai probabil, nu am apucat să le cunoaștem. Ne fascinează și adesea încercăm să ne imaginăm cum arătau acei oameni, de fapt, în viața de zi cu zi.

Chiar și așa, din pricina tehnicilor foto rudimentare ale vremurilor de demult, uneori devine aproape imposibil să putem face asta, fotografiilor respetive lipsindu-le, în mare măsură, aspectul „realist”.

Poate îți amintești, de asemenea, de fotografiile „colorate” manual de artiștii fotografi ai anilor precedenți care nu reușeau decât să adâncească misterul și să se îndepărteze și mai mult de realitate, de vreme ce nu toți se pricepeau să aplice culori corecte (dar și corect) peste portrete.

În zilele noastre, există o tehnică numită „colorizare”, care îmbină simțul artistic cu tehnologia. Mulți au încercat „marea cu degetul”, însă puțini sunt cei care au reușit să se apropie de rezultate satisfăcătoare.

Se poate spune că tehnica colorizării reprezintă granița nostagică dintre istorie și fotografie și întocmai despre acest subiect am discutat cu artistul Jecinci, cel „responsabil” pentru zeci (poate chiar sute) de imagini devenite virale.

Mihai Eminescu – colorizare de Jecinci
Ion Creangă – 1877 – colorizare de Jecinci
Constantin Brancuși – colorizare de Jecinci
Constantin Brancuși – colorizare de Jecinci

Interviu Jecinci: „E ușor să vezi/identifici un pom, o pădure, un cer, un chip, o mână, dar e mult mai greu să identifici contextul”

Playtech: Care a fost prima poză colorizată? Îți mai aduci aminte de ce ai ales-o pe aceea? Ce te-a motivat să faci asta?

Jecinci: Din întâmplare, am dat peste un video, pe YouTube, ce prezenta poze alb-negru cu tranziție spre variante colorizate. Am rămas uimit. Îmi imaginam, ca și restul lumii, că există un procedeu științific complicat prin care se pot „recupera” culorile. Așa că am început să caut cum se poate realiza asta.

Destul de rapid, am găsit câteva filmulețe care explicau procedeul „magic”: banala adăugare de culori, peste poza veche, în Photoshop.

Având deja o oarecare experiență cu acest program, am decis să testez și eu. Că oricare dintre noi, care are poze alb-negru cu bunicii sau părinții, am fost tentat să încerc să colorizez o poză cât mai veche.

Aveam deja scanată o poză cu unii dintre străbunicii din partea tatălui, de pe la 1920, așa că am ales să o abordez. M-am gândit că e mai relevantă pentru întreaga familie, deoarece nu mai era nimeni în viață care să îi fi văzut în realitate… în culori.

Deoarece modul în care se realizau colorizările era unul destul de laborios, chiar și pentru cineva cu experiență în folosirea programului, am avut nevoie de un stimul destul de puternic pentru a-mi „pierde timpul” cu asta.

Faptul că îmi imaginam deja surprinderea celor din familie, cu o astfel de variantă inedită a unei poze cunoscută de multe generații, dar și curiozitatea personală, m-a motivat să stau câteva zile, să caut tutoriale, să le urmăresc, să le înțeleg, să văd care sunt diferențele între ele, să descopăr noi unelte în program și cum se folosesc, pentru a găsi o variantă cât mai simplă pentru mine, prin care să încerc să învăț să colorizez.

Castelul Bran – cca. 1920 – colorizare de Jecinci
Muzeul Național de Istorie – București – 1965 – colorizare de Jecinci
Cazinoul din Constanța – 1914 – colorizare de Jecinci

Playtech: Ce aplicații software ai folosit „la începuturi”, comparativ cu acum? Cât de mult ți s-a schimbat fluxul de lucru?

Jecinci: La început (2014), ca majoritatea celor care colorizau, și pentru că aveam deja programul, am folosit exclusiv Photoshop. Rezultatele erau mult sub ceea ce vedeam la alții, din două motive: lipsa de experiență în alegerea unor culori naturale și calitatea slabă a originalelor.

După câteva încercări pe pozele de familie, cu rezultate slabe dar care au avut efectul sperat în familie, am decis să insist, dar pe poze de o calitate bună, iar asta a schimbat enorm și foarte rapid calitatea rezultatelor.

Așa m-a prins „microbul”. După alte câteva luni de exercițiu, am ajuns să obțin rezultate „on par” cu cele pe care le văzusem în tutoriale, însă era ceva ce pentru mine devenise foarte plictisitor.

Era un procedeu mult prea lung și complicat, iar rezultatele (ca și la cei din tutoriale) nu erau foarte realiste. Lucram cu culori de bază, peste care puneam variații cu alte tonuri, peste care alte variații și tot așa, ca la machiaj.

Am decis apoi că trebuie să existe alte modalități mai eficiente pentru a realiza asta și, din fericire, am descoperit o persoană care folosea fețe color „decupate” din poze color, pe care le aplica peste poză pe care lucra, păstrând doar valorile RGB (Red Green Blue).

Lucrând cu imagini cu mult înainte de a mă apuca de colorizat și având o pasiune pentru a obține imagini cât mai realiste, în domeniul vizualizărilor 3D, am adoptat această variantă.

Am obținut astfel o variație mult mai mare și mai reală de culori, pe piele. Mi-am dat seama că pot extinde soluția la toate elementele dintr-o poză, așa că (pentru că o parte din activitatea cu care mă ocupam „în lumea reală” se baza pe asta) am decis să folosesc texturi.

Adică poze cu iarbă pentru iarbă, poze cu pereți de cărămidă pentru cărămidă, și așa mai departe. Pentru alte diverse elemente întâlnite în poze, am folosit gradiente de culoare (pe haine, cer, pomi, metale, etc.).

O altă parte ce lipsea în alte colorizări și pentru că am o groază de „defecte profesionale”, a fost sesizarea lipsei de atenție pentru „culoarea luminii”. În soare direct, lumina e mai caldă (galbenă) iar în umbră e mai rece (albastră).

Când cineva nu ține cont de acest aspect, creierul percepe că ceva nu e ok. Așa că am decis să adaug și acest element peste imagini. Pentru asta a trebuit să învăț cât de cât și alte unelte și concepte de editare ale fotografiilor.

Apoi am început să mă joc cu luminile în pozele de studio, am studiat puțin cum se realizează fotografiile de studio, cum se iluminează un subiect, cu câte lumini și ce scop au.

Astfel am început să adaug atmosferă și acestor banale portrete, unde observam că nu sunt iluminate doar cu o singură lumină și am decis să dau culoare unora dintre ele.

Încet, încet am transformat modul de colorizare și am început să am și o tentă „artistică”, adică ce simțeam eu că pune mai mult în valoare fotografia pe care lucram.

Au urmat apoi alte diverse mici trucuri, împrumutate din editarea de fotografie, pe care le folosesc în continuare pentru a obține un rezultat cât mai plăcut. Am trecut de la colorizare mecanică (paint by numbers) la următorul pas logic, armonia și estetica imaginii finale.

Țin să menționez că o mare parte din colorizarea pozelor vechi, pentru a ajunge la o interpretare cât mai realistă, se bazează pe studiu istoric. Fie că studiezi culorile unor clădiri, ale unor țesături dintr-o anumită perioadă, culori de uniforme militare sau ale decorațiilor militare, ai nevoie de aceste informații.

Pe aceasta latură am beneficiat de susținerea și ajutorul multor persoane atât din afara țării, cât și din țara noastră. Fară ajutorul lor, nu m-aș fi descurcat și țin să le mulțumesc, din nou. Daca vrei să ai rezultate cât mai realiste și cât mai „corecte”, trebuie să urmărești fiecare element sau aspect relevant dintr-o poză.

Pentru ca să abordezi poze dintr-o perioadă de circa 100 de ani, de pe tot globul, cu subiecte extrem de variate, trebuie să ai cunoștințe, pe care nu ai cum să le ai.

E o întreagă enciclopedie și, de aceea, trebuie să te bazezi pe oameni cu pregătire, în fiecare domeniu. Altfel, chiar ei iți vor atrage atenția și vor spulbera (pe bună dreptate) „iluzia realistă” pe care încerci să o creezi.

Alan Turing – colorizare de Jecinci
Albert Einstein – 1938 – colorizare de Jecinci
Frații Lumiere – 1925 – colorizare de Jecinci

Playtech: Ce părere ai despre algoritmii de colorizare pe bază de inteligență artificială și rețele neurale? Recomanzi ceva din această categorie sau ți pare că taie din farmecul activitității?

Jecinci: Sunt un mare fan al lor și i-am integrat de acum 3-4 ani de când au apărut, deși nu erau mulți care știau de ei.

Am început să folosesc rezultatele lor destul de mult, ca punct de pornire când lucrez pe o imagine, pentru că folosesc aceleași tehnici ca oamenii. Astfel scapi de multe ore de colorat elemente de fundal, sau mici detalii irelevante.

Mulți algoritmi sunt (sau cel puțin au fost) antrenați pe colorizări făcute „manual”. Chiar am fost contactat și eu, acum câțiva ani, să mă implic în procesul de „antrenare” al lor.

Problema cu ei este că le lipsește discernământul. E ușor să vezi/identifici un pom, o pădure, un cer, un chip, o mână, etc, și să îi aplici culori/valori RGB din alte poze, dar e mult mai greu să identifici contextul și, mai ales, detalii pe care nu ești antrenat. Singura soluție de viitor ar fi să fie antrenați în TOT, ceea ce e puțin probabil, pentru că sunt utili la chestii mai importante.

De exemplu, dacă ai o uniformă (nu neapărat militară) sau un port tradițional și vrei să le dai culoare, trebuie să antrenezi algorimul să identifice uniforma, perioada și nuanța exactă a elementelor. Asta e mai greu de realizat doar din scanat poze oarecare. Trebuie pus să facă asta.

Nu știu câți sunt dispuși să facă colecții de antrenare pentru algoritmi, sau să corecteze rezultatele din ceeea ce algoritmul găsește singur. Așa că revenim la realism și corectitudine și ne lovim de ceea ce menționam mai sus: experții și input-ul uman.

Partea cea mai importantă a colorizării este pregătirea suportului, adică ajustarea variantei alb-negru. Momentan nu există algoritm care să facă asta. Nu mă refer la curățarea imaginii, ci la ajustarea valorilor de gri, pe care sta culoarea. Aparatele foto alb-negru, expunerea și developarea, nu obțin o fotografie bună pentru colorizat, pentru că nu sunt gândite să facă asta.

Peste asta intervine și tipul de aparat. Cele de la începutul secolului trecut nu vedeau albastrul cerului, nu aveau o substanță sensibilă la acest spectru de unde al luminii. De aceea, veți vedea că majoritatea pozelor din acea perioadă au un cer pefect alb și uniform.

Consider algoritmii o unealtă excelentă care economisește timp, la fel ca texturile aplicate „manual”. Fac asta mult mai bine decât are un om răbdarea să o facă.

Nu poate un algoritm să facă o colorizare pe care un om să nu o poată face, dar există colorizări și aspecte ale colorizărilor pe care un algoritm nu le poate face, cel puțin pentru moment.

Sunt foarte multe soluții disponibile în acest moment și nu aș putea recomanda una dintre ele. Fiecare are rezultate mai bune sau mai puțin bune, în funcție de modelele pe care au fost antrenate. Eu nu folosesc la fiecare poză algoritmi și nu folosesc același algoritm pentru fiecare poză.

Este mult de muncă, după ce a muncit algoritmul. Trebuie să corectezi erorile, să modifici elemente ce nu sunt ok, să adaugi elemente pe care nu le poate identifica.

Pentru toate astea trebuie să ai discernământ și motivare. Momentan, modul în care lucrez e un colaj de tehnici, pentru a obține un rezultat cât mai eficient și cât mai satisfăcător.

Viitorul evoluției algoritmilor în aceasta nișă este, pentru mine, unul incert. Nu stiu dacă îi vă antrena sau le vă cere cineva să se antreneze atât de mult încât să ajungă la nivelul unui om (dintre cei care sunt în stare să colorizeze bine).

Acum rezultatele nu sunt încă ok și constante. Și nici în viitorul imediat apropiat nu văd să devină. Totul depinde de cei ce le privesc și analizează, iar majoritatea oamenilor n-au pretenții. Spun asta din ce văd prezentat și din atracția spre colorizarea automată, a majorității privitorilor, care se întâlnesc cu ea.

Entuziasmul și ineditul primează, iar asta te face mai puțin atent la detalii. Ești fericit că ai o varianta color a unei poze vechi chiar dacă nu e realistă, omogenă și corectă. E mai bine decât ce aveai până atunci.

Părerea mea este că cei ce doresc cu adevărat să aibă o variantă cât mai aproape de realitate, a unei poze importante din trecut, care respectă amintirea și o aduce mai aproape, vor apela, în continuare, la colorizatori buni.

Oamenii dedicați procesului au o satisfacție atât din calitatea rezultatului cât și din emoția pe care reușesc să o creeze privitorului. Ținând cont că nimeni nu-și vă coloriza întreagă colecție de poze vechi, e bine să ai un rezultat cât mai bun.

Prințesa Diana, în copilărie – 1972 – colorizare de Jecinci
Yeoman Warders – Gărzile de la Turnul Londrei – 1898 – colorizare de Jecinci

Playtech: Se poate trăi din această activitate, ai reușit să ai câteva parteneriate pe subiect? 

Jecinci: Eu nu trăiesc din această activitate, dar cunosc și persoane care încearcă să facă asta și persoane care reușesc. Nu mulți, dar există. În afara țării cunosc oameni care trăiesc din colorizări, însă au început cu mult timp înainte și au dezvoltat relații și o clientelă cu pretenții în rezultate.

Apariția algoritmilor nu îi va afecta, îi va ajuta. Cei care nu sunt deja cunoscuți pentru rezultatele lor și pasiunea de a scoate cât mai mult dintr-o poză, nu prea mai au șanse să obțină un venit stabil din această activitate. Nu poți să ceri bani oamenilor doar pentru niște rezultate din AI, pentru că au toți acces la ele.

Daca reușești asta, nu o poți face de prea multe ori și prea mult timp. Așa că, nu văd un viitor pentru o carieră din această activitate.

Deși colorizez și poze personale, ale persoanelor care mă abordează, am și colaborări cu câteva arhive de imagini, instituții și edituri din afara țării, pentru diverse seturi de imagini și coperți de cărți. Cei din afară apreciază și promovează pesoanele cu care colaborează, iar asta m-a încurajat.

Cu cât ai mai mulți oameni care apreciază ce faci, cu atât iți alimentezi mai mult pofta de a face, mai ales când ești apreciat pentru un hobby.

Războiul de iarnă, Finlanda – 1939 – colorizare de Jecinci

Playtech: Crezi că vei oferi vreodată un curs pornind de la pasiunea ta, celor interesați? Ai lansa un tutorial pe subiect?

Jecinci: Ținând cont de volumul de tutoriale și de apariția algoritmilor, consider că nu am ce să îi învăț pe alții. Oricine poate învața să facă asta cu materialele deja existente.

Cât de bine poate cineva să reușească, depinde de abilități sau, ca să folosesc un termen mai pompos, de „talent”. Dacă ai o pasiune pentru realism, fotografie și editare, merită să încerci.

Marlon Brando -colorizare de Jecinci
Locotenentul Richard Winters – 1943 – Interpretat de Damien Lewis în Band of Brothers -colorizare de Jecinci
Audrey Hepburn – 1951 – colorizare de Jecinci
Ella Fitzgerald și Marilyn Monroe – 1954 -colorizare de Jecinci
Kirk Douglas în filmul Champion – 1949 – colorizare de Jecinci
Charlie Chaplin – 1918 – colorizare de Jecinci

Playtech: Cum îți găsești pozele pe care le colorizezi, doar de pe internet sau faci un efort și umbli prin arhive fizice, ca apoi să le scanezi? Care ar fi cea mai bună sursă?

Jecinci: În România este aproape imposibil să găsești și să ai acces la arhivele locale. Fondul fotografic e mai sarac, iar procedurile de a obține acces sunt… tipic românești. Așa că internetul este singura soluție viabilă.

În general, se găsesc imagini direct din motoarele de căutare, dar ai acces și la arhive on-line ale multor entități din afara țării. Din păcate, pozele din tara noastră stau, în marea lor majoritate, în arhive ce se pot dezarhiva, ca să zic așa, doar prin proceduri ce implică celebrul dosar cu șină.

Eu am cam renunțat să încerc și, din cauza asta, am început să colorizez din ce în ce mai puține poze din România.

Al Capone – colorizare de Jecinci

Playtech: Ne poți spune cum ai ajuns la numele „Jecinci”? Are o semnificație specială pentru tine acest cuvânt? Ne-o poți împărtăși?

Jecinci: E o glumă/poreclă din liceu, o „amestecătură” între franțuzescul „eu” și nota minimă 5. O pot înțelege doar cei care o știu de atunci, unii dintre colegii mei de liceu. Dar, ca să ofer totuși „logica” din spatele ei și de ce am decis să o folosesc pentru colorizări, se bazează pe un principiu de eficiență: cel mai mic efort pentru a obține un rezultat satisfăcător.

Colorizările sunt eficiente, pentru mine, doar dacă nu pierd vremea prea mult cu ele ca să obțin un rezultat decent, până dispare pofta. După mai mult de 3.000 de poze colorizate, trebuie să ai o satisfacție ca să te apuci de o nouă poză.

Nu sunt complet mulțumit de majoritatea pozelor pe care le postez, dar nici nu mi-e rușine cu ele, mai ales în fața celor din breaslă, deci de un 5… sunt. Nu am vreo poză de nota 10 și nici nu prea cred că e posibil să am vreodată, ținând cont că nu aș avea răbdare să încerc.

Nici nu am văzut la cineva performanța asta, după standardele pe care încerc să le urmăresc. Nici nu cred că e posibil să atingi perfecțiunea în colorizări.

Însă și acel minim 5, este diferit cu cât e mai ridicat nivelul la care evoluezi. Un 5 de-al meu de acum câțiva ani, e egal cu zero acum. Sunt mulți colorizatori foarte buni și asta te motivează să obții rezultate din ce în ce mai bune, fără să depui mai mult efort.

România – 1928 – colorizare de Jecinci

Playtech: Am înțeles că dorești să-ți păstrezi anonimatul, dar ne poți spune cu ce te ocupi „în lumea reală” sau dacă locuiești într-un oraș din România?

Jecinci: Locuiesc în România și sunt arhitect. Pe lângă asta, mă ocup și cu realizarea de modele 3D virtuale & randări de arhitectură. De aici și afinitatea spre domeniul vizual, realism, eficiență și ce implică ele.

Regele Carol I – colorizare de Jecinci
Regele Ferdinand și Regina Maria – 1924 – – colorizare de Jecinci
Alexandru Ioan Cuza – colorizare de Jecinci