Cele mai bune, cele mai slabe și cele mai ciudate jocuri South Park

În aproape trei decenii de televiziune, South Park a rămas un fenomen cultural care trăiește din actualitate, scandal și o viteză de producție greu de imaginat în alte formate. Tocmai de aici apare paradoxul: serialul livrează rapid, dar jocurile video au cicluri lungi de dezvoltare, iar satira „la cald” riscă să îmbătrânească până ajunge pe raft. Rezultatul? O istorie de titluri puține, dar foarte diferite între ele, de la încercări stângace la RPG-uri memorabile.

Ce e fascinant la această serie de jocuri e că pare să caute mereu „forma corectă” pentru umorul și ritmul show-ului. Uneori găsește formula, alteori o ratează spectaculos, iar uneori ajunge în teritorii atât de ciudate încât tocmai asta devine farmecul. Mai jos le ai pe toate, în ordinea apariției, cu contextul care explică de ce unele au rămas doar curiozități, iar altele au devenit etalon pentru adaptări licențiate.

Trilogia Acclaim și începuturile stângace (1998–2000)

Primul South Park (1998) a fost un pariu ambițios pentru vremea lui: un shooter cu bulgări de zăpadă într-o perioadă în care multiplayer-ul de tip „arena” era la modă pe console. Problema nu era ideea de bază, ci felul în care universul 2D, „decupat”, s-a transformat în modele 3D simplificate, care arătau ciudat chiar și pentru standardele epocii. Totuși, are valoare de piesă de muzeu: e genul de joc pe care îl pornești azi ca să vezi cum încerca industria să „îmblânzească” o licență controversată.

Dincolo de nostalgie, jocul rămâne o curiozitate și pentru felul în care își împinge fan service-ul în față: muzică recognoscibilă, personaje jucabile și gaguri care apar înainte să apuci să te acomodezi. Dar ca gameplay, e mai degrabă o mostră de „era N64” decât un titlu care să se apere singur în fața timpului.

A urmat South Park: Chef’s Luv Shack (1999), care a schimbat complet direcția: un party game cu quiz și mini-jocuri, mult mai apropiat vizual de serial. Doar că aici intervine o decizie aproape sinucigașă pentru publicul țintă: fără prieteni lângă tine, experiența se prăbușește, iar setul limitat de întrebări începe să se repete rapid. Cu alte cuvinte, ideea de „seară în gașcă” e bună, dar jocul nu oferă suficientă varietate ca să te țină mult.

În 2000, South Park Rally a încercat să prindă valul „kart racer”, dar a rămas cunoscut mai ales pentru ideea de a arunca proiectile absurde și pentru faptul că „licența” nu poate acoperi controale imprecise și trasee inspirate doar pe jumătate. Da, există plăcerea copilărească să arunci chestii scârboase și să conduci mașini ridicole, însă senzația generală e că jocul n-a avut timp sau grijă să fie rafinat. E genul de titlu pe care îl suporți dacă ești fan înrăit, nu genul pe care îl recomanzi cuiva care vrea, pur și simplu, un racer bun.

Anii de pauză și experimentele mici (2007–2012)

După acest început ezitant, franciza a intrat într-o perioadă cu pauze și proiecte mai mici. South Park 10: The Game (2007) a venit ca un „suvenir” mobil pentru aniversare: un platformer scurt, fără pretenții, care pare mai degrabă un joculeț de epocă decât o producție importantă. Nu e neapărat o catastrofă, dar nici nu oferă ceva care să justifice întoarcerea repetată, în afară de curiozitatea de a vedea cum era gândit un joc South Park pe telefoanele de atunci.

Partea bună e că, pentru un produs minimal, are un ritm simplu și direct: intri, sari, colectezi, termini. Partea proastă e că tocmai această simplitate îl face să pară un proiect făcut „ca să fie”, nu ca să lase o amprentă reală în istoria seriei.

În 2009 apar două extreme interesante. South Park: Let’s Go Tower Defense Play! a reușit să facă dintr-un gen simplu (tower defense) o experiență surprinzător de coerentă în universul serialului, tocmai pentru că valurile de inamici și haosul repetitiv se potrivesc cu energia South Park. Dacă îți plac jocurile în care îți construiești apărarea și gestionezi resurse, aici ai o variantă care nu se ia prea în serios și îți aruncă constant glume și referințe pe ecran.

Tot în 2009, South Park Mega Millionaire revine la ideea de game show și o împinge în absurd: copii pe role, platforming în decor de platou TV și glume care funcționează mai bine decât gameplay-ul în sine. E unul dintre acele jocuri „ciudate” pe care le ții minte pentru premisă, nu pentru cât de bine se joacă. Dacă îl încerci, fă-o cu mindset-ul corect: ca pe un episod bizar dintr-o istorie plină de ocolișuri.

În 2012, South Park: Tenorman’s Revenge a încercat să capitalizeze un episod celebru și un antagonist memorabil, dar a ieșit un platformer mediu, salvat pe alocuri de boss fights și de o miză foarte „gamer”: recuperarea unui hard drive cu toate save-urile. Ideea e simpatică, execuția e modestă. Îl joci mai degrabă pentru context și pentru câteva momente amuzante, nu pentru un design de nivel care să te dea pe spate.

Renașterea și derapajul modern (2014–2024)

Schimbarea majoră vine în 2014 cu South Park: The Stick of Truth: un RPG care a înțeles, în sfârșit, că secretul nu e să pui personajele într-un gen popular, ci să reproduci senzația unui episod jucabil. Aici contează tot: stilul vizual care pare decupat din serial, dialogurile, ritmul scenelor și faptul că sistemul de lupte chiar funcționează ca RPG, nu doar ca pretext pentru glume. Pentru mulți, acesta e momentul în care jocurile South Park au trecut de la „licență exploatată” la „proiect făcut cu grijă”.

Tot în 2014, South Park: Pinball a arătat că licența funcționează excelent și în formate neașteptate: mese tematice, umor vizual, referințe dese și un ritm care nu cere o poveste amplă. Dacă îți plac jocurile de pinball, e unul dintre acele pachete care se simt „la obiect”, pentru că nu încearcă să fie altceva decât e: gameplay solid, împachetat în fan service.

Apoi, în 2017, sequel-ul South Park: The Fractured But Whole a dus formula mai departe, cu un sistem de lupte pe grilă și o satiră mai concentrată pe cultura supereroilor. Aici ai sentimentul că echipa știa deja ce merge și a avut curajul să rafineze mecanicile, fără să piardă vibe-ul de episod interactiv. În plus, umorul rămâne suficient de „mușcător” cât să nu pară îmblânzit de contextul mainstream.

2017 a mai adus și South Park: Phone Destroyer, un titlu free-to-play care surprinde prin cât de bine folosește telefonul ca „platformă narativă”: mesaje, apeluri și ironie pe tema microtranzacțiilor. E genul de joc care poate fi distractiv în doze mici, dar care îți amintește mereu că modelul economic e o parte din design. Dacă îl încerci, setează-ți limite clare de la început, ca să rămână o distracție și nu o rutină frustrantă.

În 2024, South Park: Snow Day! a schimbat genul către co-op action cu elemente roguelike, întorcându-se în același timp, ironic, la ideea de „zăpadă” ca pretext de haos. Reacțiile au fost împărțite, iar jocul a fost criticat pentru senzația de repetitiv și pentru umorul mai puțin tăios decât ai aștepta. Dacă vrei să-i dai o șansă, joacă-l în co-op: acolo are, de regulă, cea mai multă logică, pentru că haosul devine experiență de grup, nu doar o listă de obiective.

Privind înapoi, lista completă spune o poveste clară: la început, South Park a fost folosit ca „skin” pentru genuri populare; abia după 2014 a devenit un univers jucabil cu identitate. Dacă vrei calitate, mergi pe The Stick of Truth și The Fractured But Whole. Dacă vrei ciudățenii care merită văzute măcar o dată, încearcă Mega Millionaire, Pinball și primele titluri Acclaim. Iar dacă ești curios de direcția nouă, testează Snow Day! cu prieteni și judecă-l ca pe un experiment, nu ca pe moștenitorul direct al RPG-urilor.